România, ţara libera de indicatoare
Când pune piciorul pentru prima oara pe pamânt românesc, turistul strain arunca o privire în jur şi se recunoaşte învins. Fie ca a ajuns în aeroportul Otopeni, fie ca trenul l-a lasat în Gara de Nord, daca alaturi nu i se afla un prieten român obişnuit cu 'labirintul' baştinaş, bietul turist nu are idee încotro ar trebui sa o apuce. Evident, dupa indicatoare se uita degeaba, pentru ca nu sunt acolo unde ar trebui sa fie.
Poate ca n-aş fi remarcat cât de puţine indicatoare are România (pe strazi, în gari, aeroport, instituţii) daca nu l-aş fi auzit pe un prieten din Danemarca plângându-se de faptul ca ţara lui este 'ţara indicatoarelor'. N-ai nici o şansa sa te rataceşti: nici în padure nu poţi sa scapi de ele, spunea el. Un alt exemplu, în aeroportul din Zurich, de vreo 5 ori mai mare ca Otopeniul, poţi merge doi-trei kilometri între doua terminale, pe jos, cu scarile rulante, cu micul metrou pe care îl ai la dispoziţie, zeci de direcţii, zeci de curbe, fara sa ai nevoie sa întrebi pe cineva. Atunci când ai impresia ca nu mai ştii încotro s-o iei, uita-te mai bine. Chiar în faţa ta trebuie sa fie o sageata, o placuţa, o dunguliţa pe perete, ceva, care sa te puna din nou pe drumul cel bun.
Dar, în definitiv, noua la ce ne trebuie aşa ceva? Ca doar nimeni n-a murit pe strada pentru ca n-a ştiut încotro s-o ia. Şi nici nu puteţi sa-mi ziceţi ca a facut cineva pe el pentru ca n-a dat de toaleta pe culoarele unei cladiri publice mai puţin cunoscute. Doar avem gura sa întrebam, ne descurcam, suntem aici de 2.000 de ani, suntem români!
Aşa este, într-adevar. Probabil ca românii dezvolta în timp cantitatea cea mai mare de talent de jurnalist pe cap de locuitor. Într-un loc necunoscut, ne transformam în detectivi şi pornim ancheta.
Numai ca lipsa de indicatoare arata respectul redus al autoritaţilor pentru oameni. 'Descurcaţi-va, pe noi nu ne intereseaza!' Aşa cum funcţionarul de la ghişeul public ar trebui sa te serveasca cu amabilitate şi sa alerge el sa faca acea copie xerox dupa care te trimite în celalalt capat al cladirii (sau al oraşului), la fel indicatorul pus la locul potrivit îţi scuteşte puţin din timpul, din energia şi din rabdarea pe care le cheltuieşti ca sa afli direcţia corecta.
Atunci când placuţa buclucaşa nu este la locul ei, întâmplari pur româneşti sunt gata sa aiba loc. Un singur exemplu. Eram într-un autocar pe lânga Braşov, iar şoferul a vrut s-o ia pe scurtatura ca sa ajungem mai repede la hotel. Drumul era îngust, în stânga padure, în dreapta, aţi ghicit, padure. Nu era loc de întors, la propriu. Dupa vreo doi kilometri de mers în viteza a doua, stupoare. Drumul era închis, pentru ca deşi era noapte, se asfalta. Muncitorii au dat din umeri şi ne-au explicat ca în câteva zile începe summit-ul NATO, în Poiana Braşov. Deci, trebuie sa asfalteze. Repede. De pus un semn 'Drum închis', se pare ca n-a mai fost timp. Deci, daţi dumneavoastra cu spatele cu autocarul doi kilometri, ca ne ţineţi din treaba. Repede.
N-aveam încotro, ne-am conformat. Drumul cu spatele n-a fost 'repede' de loc. Doar vreo jumatate de ora. Sa ne fie de bine!
Dinamo Kiev - Steaua 1-4. 
